jump to navigation

Andreea, om sucit Decembrie 16, 2011

Posted by josnebunia in Zilnice.
Tags: , , , , , ,
2 comments

Poate ca eu am nevoie de conditii in care tristetile-mi sa fie justificate, intelese si aprobate. Cred ca atunci cand toate-n juru-mi sunt bine aranjate, fara derapaje majore, iar eu tot cu moaca de om plouat umblu si mai trebuie si sa explic „ca de ce”, apare frustrarea. Si devin si mai mofluza, ba chiar un pic agresiva, ca un caine din ala care, obisnuit cu suturile pe sub masa si cu foamea, se trezeste deodata mangaiat si hranit, iar singura lui reactie e un marait circumspect. Citind blogul ei mi-am amintit ca mi-ar fi placut sa fac medicina si sa devin medic legist sau (evident) un megachirurg. Pentru ca astfel as fi putut sa-mi cultiv tristetile in tacere. Un chirurg genial nu vorbeste prea mult, iar medicul legist nici macar nu are conditii pentru a fi foarte volubil si outgoing. Dar medicina nu s-a potrivit firii mele, pentru ca, daca va amintiti ce spuneam aici, eu sunt prea grabita, n-as fi avut rabdare sa fac atatia ani de scoala si practica prin spitale si sa traiesc cu gandul ca poate intr-o zi o sa devin ce-mi doresc. Nu, mie imi trebuia sa gat scoala repede-repede, sa iau viata in piept, sa ma lupt cu ea repede-repede si sa vad care naiba-i faza traitul asta.Copil prost…

Si-asa am ajuns ziua de azi, 16 decembrie, cu gandul ca viata mea bate pasul pe loc, ca prea se respecta cele 24 de ore dintr-o zi si nicicum nu pot eu fura cateva minute, sa avansez mai repede la nivelul urmator. Ca asa m-am obisnuit, cu etape care trebuie parcurse si depasite – trebuie sa treci de etapa de amusinat in patru labe ca sa poti ajunge la gradinita, dupa 4 ani de frecat menta pe-acolo, incepe scoala, un pic mai challenging. Dureaza si aia cativa ani, mai multi un pic ce-i drept, da-s tot asa, impartiti pe caprarii, sa aiba sens si pentru grabitii ca mine. Si-apoi termini si cu scoala, numai ca dupa aia nu mai exista etape grupate-n ani, cum e logic si frumos. Nu, totu-i alandala, un haos de nedescris, faci ce vrei, program de voie. Eu, berbec fiind, ii dau cu graba tot inainte si-mi grupez singura anii, dar fiind de capul meu, mai ciupesc de ici-colo niste ani si da-i sa mearga. Dar patasti, ca socoteala de-acasa cam da cu minus si uite-asa ma trezesc eu cu deadline-uri depasite si task-uri neindeplinite. Amu ce-i de facut?

Va salut din mers, ca ma grabesc

Anunțuri

Milestones Decembrie 12, 2011

Posted by josnebunia in In secret.
Tags: , ,
5 comments

Voi aveti vreodata impresia ca nu veti ajunge niciodata la destinatie? Sau ca obiectivul pe care il aveti in vedere e de neatins? Ca tinta voastra e un fel de linia orizontului pentru ca pe masura ce inaintati spre ea se tot indeparteaza? V-a trecut vreodata prin minte sa lasati totul balta, sa dispareti, sa fugiti pur si simplu?

Poate ca eu nu mai am rabdare cu mine. Si nu vorbesc despre rabdarea care ne face intelepti sau cumpatati. In cazul meu s-a irosit toata rabdarea care ma tinea la granita normalului, rabdarea aceea care face diferenta intre un om rational si unul nebun. Eu nu mai am rabdare sa vina ziua de maine, vreau sa se intample totul azi. Vreau ca azi sa vad tot filmul vietii mele, pe fast forward, sa mai rad un pic, sa vars o lacrima la final, eventual si-apoi gata – the end. Pentru ca mie mi-ar fi de-ajuns ca azi sa fie ultima zi a vietii mele, zi in care sa traiesc cat altii in zeci de ani. Azi nu am rabdare sa urmez ritualul obisnuit al anilor ce vin, pentru ca stiu ca as putea juca intr-o clipa rolul vietii mele, fara regrete.

Va salut din mers, mai repede, mai repede

Meet the parents/Portret de familie Decembrie 9, 2011

Posted by josnebunia in Dor calator.
Tags: , , , ,
2 comments

Pornind de aici, am meditat si eu un pic asupra modelelor din viata mea si e clar ca persoanele care m-au influentat si care mi-au ghidat, mai mult sau mai putin constient, mai mult sau mai putin invaziv traseul in viata sunt parintii mei. Noi nu suntem oamenii care sa-si exprime sentimentele prin efuziuni verbale de dragoste si admiratie si nici fizic nu ne-am sufocat cu imbratisari si pupaceli, ba dimpotriva, putem parea reci si distanti in interactiunile noastre. Cred ca Teo isi aminteste cat de ciudate i se pareau conversatiile telefonice pe care le aveam cu ai mei : „Da, mama. Mmmhm. Bine. Da, mama. Mmmbine. Si eu. Pa”.

Dar n-o sa intru in detalii de analiza psihologica a relatiei parinte-copil, poate o sa scriu cu alta ocazie pe subiectul asta. Acum vreau doar sa vi-i prezint pe cei care m-au facut om.

Pe tata l-am adorat inca din frageda pruncie, mai ales dupa ce, cand aveam 3 ani, a aparut fratiorul uzurpator 😛 care mi-a rapit atentia materna. Timp de cativa ani buni mi-am concentrat toata afectiunea asupra omului pe care il vedeam destul de rar, din motive de job solicitant (asa mi s-a explicat) si care pentru mine reprezenta autoritatea suprema si un fel de „Father of all knowledge”. Dupa tata si dupa admiratia lui am tanjit pana prin adolescenta. Voiam sa fie mandru de mine, sa se poata lauda cu mine, sa tina capul sus la sedintele cu parintii si la intalnirile cu prietenii de familie. Ma dadeam peste cap sa merg la olimpiade, sa am mediile cele mai mari (mereu am fost totusi pe locul 2 – aIIa din clasa, aIIa medie dupa sefa de promotie si tot asa) si toate astea nu pentru ca mi-era frica de pedeapsa. Tata nu-mi inspira teama, dar imi sadise adanc in suflet dorinta de a deveni ca el, de a nu dezamagi si imi insuflase ideea ca totul e o competitie, aproape o lupta. Si eu luptam… Cand am fost la un pas de a-l pierde, m-am pus pe pilot automat si-am invatat pe de rost primele 5 capitole din manualul de istorie de-a XIIa. Ca sa nu plang, ca sa-mi pastrez increderea ca el o sa ma asculte si-o sa fie mandru ca stiu lectia. Pana acum 3 ani nu ne-am imbratisat, nu am povestit ca doi prieteni si nu ne-am marturisit, nici macar timid, afectiunea adanca ce ne leaga. Eu nu am stiut daca a fost vreodata mandru de mine, daca toate incercarile mele au avut rezultatul scontat in inima lui. Tatal meu e colonel, iar eu sunt mandra de el.

Pe mama am nedreptatit-o multi ani si abia tarziu, dupa ce am plecat de acasa, dupa ce am dat cu capul de toate problemele de oameni mari, am realizat rolul ei crucial in familia noastra. Mama este si a fost dintotdeauna sufletul care ne tine laolalta, care ne-ntoarce acasa si ne primeste mereu cu imbratisarea ei urias de calda. Da, in copilarie am perceput-o ca fiind rece, distanta, nervoasa, mereu preocupata de fabrica aia nenorocita si subjugata farmecelor baietesti ale fratiorului. Nu am fost prietene, nu mi-a fost confidenta. Libertatea pe care mi-a dat-o pentru a ma dezvolta armonios, eu am interpretat-o ca pe o detasare de mine, o indepartare, fara a sti insa ca independenta mea crestea sub ochii ei ocrotitori si ca la cel mai mic semn de durere ar fi intervenit sa-mi fie sprijin. Am aflat asta dupa prima despartire „dramatica”, la sfarsitul facultatii, in plina criza de identitate. In bratele ei am plans atunci, cat pentru toata copilaria pierduta, pentru toate visele cu care nu mai stiam ce sa fac, pentru toate clipele in care nu i-am ascultat sfatul. Mama mi-a dat din curajul ei si m-a ajutat sa accept ca uneori o batalie pierduta este un pas inainte, ca din conflictele interioare provocate de esecuri se naste progresul, evolutia fiintei. Mama mi-a aratat ca niciodata nu e prea tarziu pentru un inceput nou si ca sta in puterea noastra sa ne adaptam si sa ne punem ordine in viata, indiferent de furtuna prin care am trecut. Datorita ei nu mai lupt orbeste, pe viata si pe moarte, ci construiesc si incerc sa nu mai fiu atat de aspra atunci cand gresesc. Mama mea femeia din mine si o iubesc.

E greu sa-i concentrez pe oamenii astia dragi in cateva fraze, mi-e greu sa scriu despre ei fara un nod de lacrimi in gat, mai ales ca-s atat de departe. Dar tot ei m-au invatat sa rad la momentul potrivit, sa nu mai aman fericirile prezente cu gandul la dezamagirile viitoare si sa astept cu drag urmatoarea revedere fara a ma gandi la despartirea ce-i urmeaza.

 

 

Va salut din mers, cu dor de casa

 

Adunate Decembrie 7, 2011

Posted by josnebunia in Zilnice.
Tags: , , , , , , , ,
7 comments

Ieri am simtit ca o plimbare in doi prin „Targul de Craciun” din P-ta Operei e chiar relaxanta si poate vindeca o zi anosta. Va spun ca e de incercat, chiar daca sunteti mai Grinch zilele astea si vreti sa ignorati apropierea Sarbatorilor. Noi ne-am balanganit pe la toate casutele, am cascat gura la produse si-am ramas cu ea asa cand am dat cu ochii de preturi – fac o concurenta serioasa Targului de Viena despre care am citit aici – am cumparat turta dulce pentru familia extinsa si un Kurtos mic-mic, cel mai mic, pentru noi (bine, recunosc, eu l-am mancat, se potrivea prea bine cu dieta). Ca tot am ajuns la dieta, un sfat : NU mergeti la targ cu stomacul gol! Noi eram amandoi stravezii dupa o zi de birou si-alergam ca doi copii hiperactivi de la o taraba la alta, hipnotizati de mirosul de carnati, jumari, sunca proaspata, gogosi, clatite, vin fiert…imi ploua-n gura, e grav. Dar am rezistat si ne-am bucurat de plimbare, de tinutul de mana si de priviri zgubilitice. Cand am ajuns acasa eram amandoi mai zambitori si mai fresh decat intr-o seara obisnuita.

Pornind de la premisa ca plimbarea in doi face bine, abia astept sa mergem la Targul de Craciun din Budapesta, in weekend. Si pentru ca fiecare targ are farmecul lui, aici la mine va puteti lauda cu ce-aveti prin oras in perioada asta 🙂 Ce ziceti, povestim?

Va salut din mers, turta dulce la toata lumea

PS: Mie tot nu-mi plac luminitele din Timisoara 😦

Tra-La-La-La-La La-La-La-La Noiembrie 29, 2011

Posted by josnebunia in Zilnice.
Tags: , , , ,
add a comment

E dintr-o colinda, da?

In spiritul celor scrise ieri, mi-am amintit ca sambata am vazut asta si mi s-a facut dor de seria Ice Age :). Voua va pun doar trailerul, ca ma chinui sa fiu Grinch:

 

 

 

Va salut din mers, clinchete de clopotei la toata lumea

 

Fluturasi in stomac Noiembrie 28, 2011

Posted by josnebunia in Zilnice.
Tags: , , , , , , ,
7 comments

As vrea sa fac pe dura (ca de obicei) si sa tratez cu sarcasm insinuarile craciunesti pe care le simt pretutindeni, de la holul firmei pana la raionul cu fructe de sezon (whatever that means) de la Kaufland. Da, e abia 28 noiembrie si deja avem Tuborg Christmas Brew, „Cumparaturi Fericite!” si pre-colinde la Magic FM. Adica exista toate premisele ca mie sa mi se ridice tensiunea, iar ironia acida s-o ia razna, izbind in spiritul consumerist, in Coca-Cola, curcani, carnati, americanisme si alte clisee care ne asediaza din toate partile in perioada asta. As putea sa am accese de furie nepotolibila (licenta poetica) atunci cand idiotii de la Primarie (?!) blocheaza drumul pentru a decora un stalp cu luminite pe jumatate chioare si arse sau atunci cand la iesirea din Real trebuie sa-mi dezlipesc de pe palton „mireasma” de carnati traditionali, atarnati peste tot in cadrul Targului de iarna.

Poate ca daca mi-ar plesni o vena de la toti nervii insirati mai sus, ati rasufla si voi usurati si ati continua sa va impodobiti casele fredonand „O ce veste minunata”. The End. Dar nooo, mie depresia imi rezerva noi surprize si anume, ma transforma intr-o balega sentimentala care face planuri de mers la Ikea pentru podoabe de Craciun, paturici calde, in timp ce sufla picotind intr-o cana maaare cu vin fiert buuun si reconfortant pentru psihic. Si da, salivez la gandul mirosului de cozonac, am o pofta nemarginita de sarmale si mananc seara clisa fiarta cu boia. WTF?! Bonus, am lacrimat suav la Super 8… Na, amu radeti, greble avide de senzational ce sunteti, radeti!

Va salut din mers, ho ho ho gen

Wishful thinking Noiembrie 23, 2011

Posted by josnebunia in Zilnice.
Tags: , , , ,
2 comments

Bai, cum ar fi sa ma fac eu optimista? Uaaai, stiti bancul ala cu pruncul optimist si cu ala pesimist*? Pai ar fi perfect pentru ca mie imi plac poneii – diiii, caluuut! Si printr-o simpla schimbare de prespectiva, diminetile mi s-ar parea mereu minunate: poate ca as canta in drum spre baie, in loc sa tremur de frig si sa injur in gand Universul si pe toti supusii lui, poate ca as sta toata ziua pe site-uri cu rochii de mireasa si-as zambi tamp convinsa ca o voi gasi pe cea perfecta si ca in curand o voi si purta, poate ca as picta deja peretii casei noastre neterminate cu girafe si balerine pentru ca vom avea cu siguranta o fetita pasionata de tot ce inseamna arta, poate ca m-as bucura din plin de iarna asta nemernica, stiind ca e doar o perioada pana la primavara mea preferata. Ar fi fain sa fiu optimista, nu?

 

 

* Copilul optimist si copilul pesimist primesc cadouri de Craciun.

Copilul pesimist primeste un super trenulet electric, iar copilul optimist primeste… o balega!

Cei doi se intalnesc si copilul optimist il intreaba pe pesimist:

-Ce ai primit de Craciun???!!!!

Pesimistul: -Bai, eu am primit un trenulet electric. O hardughie, e intins in camera mea, ocupa mult spatiu, sigur o sa ma impiedic intr-o zi de el si o sa-mi sparg capul. In plus de asta sigur asta consuma si mult, o sa ne omoare la intretinere si fiind de ultima generatie, prostia asta sigur a costat mult… la naiba cu el. Dar tu? Tu ce ai primit?

Optimistul: Euu… eu am primit un ponei… dar inca nu l-am gasit.

 

 

Va salut din mers, jingle bells deja?

Multumesc Noiembrie 15, 2011

Posted by josnebunia in Dor calator.
Tags: , , , , ,
3 comments

Niciodata nu mi-a fost greu sa multumesc, desi observ ca oamenii fie nu mai apreciaza asta, fie nu mai au deloc asteptari de la cei din jur sau chiar nu iau multumescul in serios. O fi oare atat de rar? Pe mine ma cuprinde o caldura placuta atunci cand mi se multumeste, mai ales daca stiu ca am contribuit cu adevarat la starea de bine a omului respectiv.

Si pentru ca sunt generoasa, vreau sa va inund si pe voi cu acest sentiment de caldura, mai ales ca stiu cat de frig e la Cluj 🙂 Va multumesc, dragilor,  ca v-ati desprins din oboseala de sfarsit de saptamana si mi-ati facut marea bucurie de a bea o bere/doua beri/un ceai cu mine vineri seara. Va multumesc pentru toate zambetele frumoase, pentru povesti si pentru amintiri, pentru ca m-ati intrebat si m-ati ascultat, pentru ca m-ati pus la curent cu ultimele vesti (nu zic „barfe” ca nu da bine, iar noi suntem niste doamne si un domn) si m-ati invaluit si inclus ca si cum n-as fi lipsit nicio clipa dintre voi. Si-asa de firesc a fost totul, ca sambata dimineata m-as fi pregatit sa vin si eu cu voi la sala si-apoi sa facem planuri pentru duminica, la Cojocna. Si tot datorita entuziasmului si naturaletii voastre am reusit sa nu ma intristez la plecare, pe seama povestilor restante. Pentru ca stiu ca avem timp pentru toate, iar mie nu mi-e teama de tandrete si nici nu ma feresc sa va marturisesc afectiunea ce v-o port.

Tie, omule drag, iti multumesc mereu, fara sfiala si din tot sufletul. Aici vreau doar sa punctez un mic dejun special 😛

Va salut din mers, cu inima plina de voi

PS: Poate vi s-a parut obscen de siropos articolul asta, dar na, a trecut ceva timp de la ultima interventie pe blog si m-am emotionat 😛

Vorbim urat despre fostul sau despre „morti” numai de bine? Septembrie 16, 2011

Posted by josnebunia in Zilnice.
Tags: , , , , , ,
9 comments

Mai stiti raspunsul preferat al lui Radu Nechita*? Da, DEPINDE.

In primul rand depinde prin ce metoda s-a dezintegrat cuplul : prin parasire sau asa, de la sine (nu putem vorbi de comun acord in cazul unei despartiri – de cele mai multe ori unul dintre protagonisti este pus in fata faptului implinit si nu-i ramane altceva de facut decat fie de acord, dupa care sufera ca un caine batut. THE END)

In alt doilea rand nu exista pentru ca oricum prefer sa vorbim despre prima situatie, aia in care nemernicul (ups!) te-a parasit. Ca din start, daca tu l-ai parasit pe el, de bunavoie si nesilita de imprejurari (infidelitate, comportament sexual deviant, zic si eu) va ramane in memoria colectiva drept un om bun si un tip de treaba. Corect? Corect.

Buuun, deci te-a parasit. Na, deja ti s-au umezit iar ochii numai citind cuvantul aici, dar sterge-ti repede mucii cu maneca, te vad colegii de birou si nu-i frumos. Asa, citeste mai departe. NU MAI BOCI! Ma bucur ca te-ai linistit, putem continua. Stiu ca suferi, e urat sa ti se taie respiratia cand iti amintesti ca n-o sa-i mai simti degetele jucandu-se prin parul tau, ca n-o sa-i mai vezi fata aia de motunache prostut cand se alinta, ca n-o sa-ti mai zica niciodata tie „iubito, am fost un baietel obraznic, pedepseste-ma. Asa, de mai multe ori, da da da” cu vocea aia a lui inecata de emotie. Suferi, asa-i? Si cine te consoleaza mai bine si mai bine? Nu, lasa jos ciocolata si galeata de inghetata. Prietenele tale, bineinteles. Ei, aici e-acum. Il faceti albie de porci pe nenorocit sau le dai peste gura daca zic de rau? Pe mine sincer m-a consolat enorm sa aud ce bou a fost si cum n-o sa mai gaseasca el alta ca mine. Serios, mi-a placut si m-au trecut fiori vinovati din talpi pana-n ceafa de cate ori a zis cineva ca individul nu m-a meritat, ca-i un papa-lapte cu puta mica :)).

Mi-a facut bine sa aud toate astea o vreme, pana mi-am revenit, pentru ca eu nu eram in stare sa rostesc nicio vorba urata, dar in acelasi timp aveam nevoie de confirmarea ca el a gresit, ca el e ala rau si fraier. Si-am avut prieteni buni care m-au sustinut si m-au facut sa rad si in cele din urma, sa uit.

Dar oare toti avem aceleasi nevoi? Voi ce asteptari aveti de la prieteni in caz de despartire? Vreti sa arunce cu oua stricate sau sa pastreze un moment de reculegere alaturi de voi? Ziceti-mi va rog cum sa fiu o prietena buna pentru aici ca nu incape dubiu, mai devreme sau mai tarziu, fiecare are nevoie de un umar pe care sa planga, cu sau fara muci.

Va salut din mers, cu oua in buzunar, just in case

* Pentru neinitiati, Radu Nechita e proful din facultate cu care mi-as fi facut tricou 🙂 Pentru ca pe-atunci nu aveam bani de mofturi din astea, am compensat printr-o activitate febrila la cursurile si seminariile dumnealui. Activitate cunoscuta printre studenti sub denumirea de „bagare in seama” , evident :))

Prezentul imi face cu mana Septembrie 14, 2011

Posted by josnebunia in Zilnice.
Tags: , , , , ,
4 comments

Dupa ce scriu cate un articol de corazon imi vine sa inchid blogul forever, fara pa si fara pusi (m-am abtinut cu greu). Ma gandesc de fiecare data ca orice as scrie ulterior va fi lipsit de substanta si sentiment, iar de cele mai multe ori chiar asa e – dovada stau cateva zeci de articole de pe-aici :).

Dar pentru ca mi-s prea mandra de scriitura mea continuu sa va relatez patanii complet rupte de viata voastra si a caror publicare, cel mai probabil, e doar rezultatul exhibitionismului crunt ce ma caracterizeaza. Cum de ceva timp sunt in plin proces de impacare a mea cu mine, imi accept (si cultiv) si aceasta latura, oricat m-ar dezavantaja ea in relationarea din lumea reala (N.A. : exista viata si dincolo de Facebook :)) ) Asa ca voi continua sa impartasesc cu voi momentele-mi jenibile, revelatorii sau de-a dreptul stupide…pentru ca meritati!

Acum cateva zile mi-am amintit cat de infricosatoare mi s-a parut Timisoara cand am aterizat aici din Cluj. Pai dupa Cluj orice loc din lumea asta e inspaimantator, nu? Pentru mine orasul asta drag din inima Transilvaniei a ramas etalon de bun simt, omenie si solidaritate si il pomenesc oridecateori pot, mai ales in antiteza cu Timisoara, cateodata chiar fara legatura cu discutia in sine. Adica mai discuta colegii din birou despre…pioneze, de exemplu si deodata intervin eu : „Noah…pai la Cluuuj porumbeii au mai mult respect pentru mediu. Si gara e muuuult mai frumoasa decat asta din Timisoara.” Say whaaat? In fine, ati prins ideea, mi-e drag Clujul de mooor. Dar acum traiesc in Timisoara si ma obisnuiesc cu asta. Un progres enorm este ca am invatat strazi si chiar zonele in care se gasesc ele (strazile), ceea ce pentru o dezorientata zaluda ca mine e mare lucru. Apoi, stiu locuri in care se mananca bine, unde sunt prajituri pofticioase sau gelato (…Venetia…sigh…). Ia sa vedem, ce mai stiu eu din Timisoara… Uhm, nu ma intrebati de cluburi ca pe mine aici m-a ajuns direct varsta a treia si nu se mai poarta zbenguielile nocturne. Dar am un parc preferat – „Regina Maria”, cel mai vechi parc din Timoara 🙂 Si despre Zoo v-am povestit deja aici.

Ideea e ca incep sa ma simt ca „acasa” si in Timisoara, dupa 1 an de hate-hate relationship, bucurati-va si va veseliti pentru mine. Urraaa si focuri de artificii!

Va salut din mers, pentru mult timp de-acum incolo, na