jump to navigation

Dor de casă Mai 9, 2010

Posted by josnebunia in Dor calator.
Tags: , , ,
trackback

„Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!”

Ce fragment mai potrivit decât ăsta pentru exprimarea dorului de casă? Poate că mulţi dintre voi sunteţi departe de părinţi, v-aţi făcut vieţi noi, familii, aveţi un „acasă” la sute, poate chiar mii de km de locurile natale. Puteţi ghici sau chiar ştiţi că sunt fix în situaţia asta, de câţiva ani buni, dar parcă niciodată, până acum nu mi-am dat seama cât mă afectează şi ce implicaţii are depărtarea asta. Acum însă, când urmează să mai adaug nişte km la distanţa deja existentă, am început să mă gândesc când şi cum o să mai reuşesc să merg acasă. Aşa am realizat că eu îmi văd părinţii de 2-3 ori pe an şi atunci 2-3 zile în care trebuie să ne concentrăm toate dorurile neexprimate, poveştile neîncheiate, temerile, speranţele, confesiunile şi sfaturile, lacrimile şi îmbrăţişările. Ok, vorbim aproape zilnic, dar, de fiecare dată când îi văd devin conştientă de trecerea timpului, de faptul că, din Crăciun până la Paşti, cu fiecare an care trece, apar urmele bătrâneţii pe feţele lor atât de dragi, pe chipurile pe care le cunosc de o viaţă. Ştiu, poate că nu e mare lucru, asta-i viaţa, nu? Şi-atunci de ce mi se strânge inima la fiecare despărţire? De ce mi se adună lacrimi în ochi de fiecare dată când mă întorc la viaţa mea de departe lăsându-i pe ei pe peron sau în faţa blocului, agitându-şi mâinile cu zâmbete triste? De ce am un mare nod în gât chiar acum, scriind toate astea?

Şi v-aş fi dat să ascultaţi „Rugă pentru părinţi”, cântată de Hruşcă, dar n-are rost să vă întristez pe toţi, nici să dramatizez inutil o situaţie care până la urmă e firească. Îmi înghit lacrimile, nodul şi dorul, cu gândul că în weekend vor fi aici şi vor aduce cu ei sentimentul de siguranţă de „acasă”.

Tot de azi într-o săptămână voi începe o serie nouă de posturi despre partea amuzantă a vieţii în doi – hopefully there is one 🙂

Vă salut din mers, vreau la maaamaaa (şi la tata)

Anunțuri

Comentarii»

1. Vlad - Mai 28, 2010

Yep…mii de km…


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: