Jos nebunia?

Meet the parents/Portret de familie decembrie 9, 2011

Pornind de aici, am meditat si eu un pic asupra modelelor din viata mea si e clar ca persoanele care m-au influentat si care mi-au ghidat, mai mult sau mai putin constient, mai mult sau mai putin invaziv traseul in viata sunt parintii mei. Noi nu suntem oamenii care sa-si exprime sentimentele prin efuziuni verbale de dragoste si admiratie si nici fizic nu ne-am sufocat cu imbratisari si pupaceli, ba dimpotriva, putem parea reci si distanti in interactiunile noastre. Cred ca Teo isi aminteste cat de ciudate i se pareau conversatiile telefonice pe care le aveam cu ai mei : “Da, mama. Mmmhm. Bine. Da, mama. Mmmbine. Si eu. Pa”.

Dar n-o sa intru in detalii de analiza psihologica a relatiei parinte-copil, poate o sa scriu cu alta ocazie pe subiectul asta. Acum vreau doar sa vi-i prezint pe cei care m-au facut om.

Pe tata l-am adorat inca din frageda pruncie, mai ales dupa ce, cand aveam 3 ani, a aparut fratiorul uzurpator care mi-a rapit atentia materna. Timp de cativa ani buni mi-am concentrat toata afectiunea asupra omului pe care il vedeam destul de rar, din motive de job solicitant (asa mi s-a explicat) si care pentru mine reprezenta autoritatea suprema si un fel de “Father of all knowledge”. Dupa tata si dupa admiratia lui am tanjit pana prin adolescenta. Voiam sa fie mandru de mine, sa se poata lauda cu mine, sa tina capul sus la sedintele cu parintii si la intalnirile cu prietenii de familie. Ma dadeam peste cap sa merg la olimpiade, sa am mediile cele mai mari (mereu am fost totusi pe locul 2 – aIIa din clasa, aIIa medie dupa sefa de promotie si tot asa) si toate astea nu pentru ca mi-era frica de pedeapsa. Tata nu-mi inspira teama, dar imi sadise adanc in suflet dorinta de a deveni ca el, de a nu dezamagi si imi insuflase ideea ca totul e o competitie, aproape o lupta. Si eu luptam… Cand am fost la un pas de a-l pierde, m-am pus pe pilot automat si-am invatat pe de rost primele 5 capitole din manualul de istorie de-a XIIa. Ca sa nu plang, ca sa-mi pastrez increderea ca el o sa ma asculte si-o sa fie mandru ca stiu lectia. Pana acum 3 ani nu ne-am imbratisat, nu am povestit ca doi prieteni si nu ne-am marturisit, nici macar timid, afectiunea adanca ce ne leaga. Eu nu am stiut daca a fost vreodata mandru de mine, daca toate incercarile mele au avut rezultatul scontat in inima lui. Tatal meu e colonel, iar eu sunt mandra de el.

Pe mama am nedreptatit-o multi ani si abia tarziu, dupa ce am plecat de acasa, dupa ce am dat cu capul de toate problemele de oameni mari, am realizat rolul ei crucial in familia noastra. Mama este si a fost dintotdeauna sufletul care ne tine laolalta, care ne-ntoarce acasa si ne primeste mereu cu imbratisarea ei urias de calda. Da, in copilarie am perceput-o ca fiind rece, distanta, nervoasa, mereu preocupata de fabrica aia nenorocita si subjugata farmecelor baietesti ale fratiorului. Nu am fost prietene, nu mi-a fost confidenta. Libertatea pe care mi-a dat-o pentru a ma dezvolta armonios, eu am interpretat-o ca pe o detasare de mine, o indepartare, fara a sti insa ca independenta mea crestea sub ochii ei ocrotitori si ca la cel mai mic semn de durere ar fi intervenit sa-mi fie sprijin. Am aflat asta dupa prima despartire “dramatica”, la sfarsitul facultatii, in plina criza de identitate. In bratele ei am plans atunci, cat pentru toata copilaria pierduta, pentru toate visele cu care nu mai stiam ce sa fac, pentru toate clipele in care nu i-am ascultat sfatul. Mama mi-a dat din curajul ei si m-a ajutat sa accept ca uneori o batalie pierduta este un pas inainte, ca din conflictele interioare provocate de esecuri se naste progresul, evolutia fiintei. Mama mi-a aratat ca niciodata nu e prea tarziu pentru un inceput nou si ca sta in puterea noastra sa ne adaptam si sa ne punem ordine in viata, indiferent de furtuna prin care am trecut. Datorita ei nu mai lupt orbeste, pe viata si pe moarte, ci construiesc si incerc sa nu mai fiu atat de aspra atunci cand gresesc. Mama mea femeia din mine si o iubesc.

E greu sa-i concentrez pe oamenii astia dragi in cateva fraze, mi-e greu sa scriu despre ei fara un nod de lacrimi in gat, mai ales ca-s atat de departe. Dar tot ei m-au invatat sa rad la momentul potrivit, sa nu mai aman fericirile prezente cu gandul la dezamagirile viitoare si sa astept cu drag urmatoarea revedere fara a ma gandi la despartirea ce-i urmeaza.

Va salut din mers, cu dor de casa